În urmă cu două săptămâni am vizitat, împreună cu tata, nişte locuri dragi sufletului meu: locurile în care am copilărit... locurile unde odată era o mare gospodărie, ridicată de un om adevărat... locul unde a fost odată casa bunicilor mei... Din păcate, bunicul nu mai e demult, şi odată cu el s-au dus toate... Unde odată era plin pământul de orătănii fără număr, acum cresc bălării. O mică adâncitură în pământ aminteşte de locul unde odinioară era o fântână adăncă, cu apă limpede şi rece, de îţi îngheţau dinţii când o beai vara, după ce te întorceai de la strânsul fânului de pe luncă...
Bunicul avea un real respect pentru muncă şi pentru animale. Şi mai iubea ceva: pomii. A plantat pomi fructiferi în toate colţişoarele gospodăriei! Din păcate, cei care sau înfruptat din roadele lor în anii de când nu a mai fost nimeni ca să le poarte de grijă, au crezut că e normal să rupă şi pomul odată cu fructele. Ce a mai rămas din ei, au fost năpădiţi de salcâmi , murari şi carpeni tineri. A mai rămas nucul pe care l-am plantat cu Moşu' în urmă cu mai bine de 30 de ani. Viţă de vie nu mai e demult: au smuls-o cu totul... Am mai găsit un prun, pe jumătate spintecat. Cealaltă jumătate, încă în picioare, se încăpăţâna să răzbată dintre murari, sau mai bine zis, vreo 3-4 lujeri ai săi.
Zice tata: "mă, ăsta nu mai apucă încă o iarnă; io îl tai şi îţi iei tu lemnu' poate faci ceva din el". Zic: "îi păcat să-l tăiem, încă îi viu"... După ce ne mai învărtim în jurul lui puţin, vedem că jumătate din trunchi e putrezit, de sus până jos. Asta e, taie-l!
Într-adevăr, nu mai era viu decât pe o margine, restul era putregai...
Am scos din el toate bucăţelele sănătoase. Cât să iasă câteva linguri...
Măcar astea să mai dăinuie, din prunii lui "Moşu' din pădure", Dumnezeu să-l odihnească!
butucul din care au fost salvate lingurile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu